TENIS DE CAMP, BADMINTON

Badmintonul este un sport în care doi jucători sau două perechi de jucători joacă plasându-se fiecare de câte o parte a unui fileu care împarte terenul dreptunghiular în două jumătăţi egale. Cei doi jucători sau două perechi câştigă puncte lovind un fluturaş cu racheta astfel încât acesta să treacă peste fileu şi să aterizeze în terenul advers.

Terenul de joc are mărimea de 13.40 m x 5.18 m la meciurile de simplu şi de 13.40 m x 6.10 m la meciurile de dublu. Acelaşi teren este folosit şi pentru meciurile de simplu şi dublu, cu diferenţa că se trag nişte linii despărţitoare vizibile. Terenul este împărţit în două părti egale şi are la mijloc o plasă la o înălţime de 1.55 m.
Un arbitru, ajutat de un judecător de serviciu şi 11 arbitri de linie supraveghează concursul. Înaintea începerii jocului se aruncă cu o monedă pentru opţiuni. Sportivul care câştigă are trei opţiuni: să îşi aleagă serva, să îşi aleagă terenul sau să aleagă să primească serva.
Punctul este obţinut de un atlet care loveşte fluturaşul peste plasă şi acesta cade pe pământ în terenul adversarului. Punctul se pierde când fluturaşul loveşte plasa sau cade în afara terenului de joc. Puncte se mai pierd şi când se comit greşeli.
Greşeli
- fluturaşul loveşte sportivul
- corpul sportivului sau racheta sportivului ating plasa
- fluturaşul atinge pământul înainte să treacă de plasă
- fluturaşul este lovit de două ori
- serva nu este executata de deasupra taliei
Ca să caştige un punct sportivul trebuie să se afle la originea servei.
Regulament servă
- Serva se face în diagonală - Picioarele servantului trebuie să atingă amândouă pământul - Serva trebuie să se facă deasupra taliei
Concursul se termină când sportivul (sportivii) câştigă două seturi de 21 puncte . La feminin se joacă tot pană la 21.



Tenisul de câmp este un sport jucat fie între doi jucători (simplu), fie între două echipe a câte doi jucători (dublu). Jucătorii folosesc o rachetă pe bază de racordaj pentru a lovi o minge de cauciuc acoperită cu pâslă peste fileu, mingea trebuind să ajungă în terenul adversarului.
Originar din Anglia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, tenisul s-a răspândit mai întâi în lumea engleză, în special la persoanele bogate din clasele superioare.
Tenisul este acum un sport olimpic şi este jucat indiferent de bani, de vârstă, în multe ţări de pe glob. În mod remarcabil, în afara adoptării sistemului "tie-break", regulile sale au rămas neschimbate din 1890.

READ MORE - TENIS DE CAMP, BADMINTON

JOCURILE OLIMPICE

Lista jocurilor olimpice de vara in ordine cronologica:

1896 Prima ediţie a Jocurilor Olimpice Atena, Grecia
1900 A II-a ediţie a Jocurilor Olimpice Paris, Franţa
1904 A III-a ediţie a Jocurilor Olimpice St. Louis, Missouri, SUA
1908 A IV-a ediţie a Jocurilor Olimpice Londra, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei
1912 A V-a ediţie a Jocurilor Olimpice Stockholm, Suedia
1920 A VII-a ediţie a Jocurilor Olimpice Anvers, Belgia
1924 A VIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice Paris, Franţa
1928 A IX-a ediţie a Jocurilor Olimpice Amsterdam, Olanda
1932 A X-a ediţie a Jocurilor Olimpice Los Angeles, California, SUA
1936 A XI-a ediţie a Jocurilor Olimpice Berlin, Republica de la Weimar
1948 A XIV-a ediţie a Jocurilor Olimpice Londra, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord
1952 A XV-a ediţie a Jocurilor Olimpice Helsinki, Finlanda
1956 A XVI-a ediţie a Jocurilor Olimpice Melbourne, Australia/Stockholm, Suedia
1960 A XVII-a ediţie a Jocurilor Olimpice Roma, Italia
1964 A XVIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice Tokyo, Japonia
1968 A XIX-a ediţie a Jocurilor Olimpice Mexico, Mexic
1972 A XX-a ediţie a Jocurilor Olimpice München, Germania de Vest
1976 A XXI-a ediţie a Jocurilor Olimpice Montréal, Quebec, Canada
1980 A XXII-a ediţie a Jocurilor Olimpice Moscova, URSS
1984 A XXIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice Los Angeles, California, SUA
1988 A XXIV-a ediţie a Jocurilor Olimpice Seul, Coreea de Sud
1992 A XXV-a ediţie a Jocurilor Olimpice Barcelona, Spania
1996 A XXVI-a ediţie a Jocurilor Olimpice Atlanta, Georgia, SUA
2000 A XXVII-a ediţie a Jocurilor Olimpice Sydney, Australia
2004 A XXVIII-a ediţie a Jocurilor Olimpice Atena, Grecia
2008 A XXIX-a ediţie a Jocurilor Olimpice Beijing, China/Hong Kong, China
2012 A XXX-a ediţie a Jocurilor Olimpice Londra, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord

Lista cronologica a Jocurilor Olimpice de iarna:

• Chamonix 1924
• St. Moritz 1928
• Lake Placid 1932
• Garmisch-Partenkirchen 1936
• St. Moritz 1948
• Oslo 1952
• Cortina d'Ampezzo 1956
• Squaw Valley 1960
• Innsbruck 1964
• Grenoble 1968
• Sapporo 1972
• Innsbruck 1976
• Lake Placid 1980
• Sarajevo 1984
• Calgary 1988
• Albertville 1992
• Lillehammer 1994

READ MORE - JOCURILE OLIMPICE

ARTE MARTIALE

Aikidō este o artă marţială japoneză. Aikidō înseamnă textual „calea armonizării energiei,” fiind artă marţială ce face parte din categoria „internă” a stilurilor de luptă. A fost fondat de maestrul japonez Morihei Ueshiba (1883-1969) şi se bazează pe utilizarea forţei adversarului prin aplicare de tehnici articulare şi eschive realizate prin tai sabaki (pivotări în arc de cerc). În aikido se utilizează proiectări, luxări, strangulări şi, în mică măsură, lovituri. Aikido îşi are rădăcinile în jujitsu şi tehnicile de luptă cu sabia şi suliţa utilizate de samurai în Japonia medievală, dar multe dintre tehnicile sale sunt invenţia maestrului Ueshiba. Principiile de non-rezistenţă, utilizarea forţei adversarului cât şi emblema artei sugerează legături cu alte stiluri interne, de origine chineză: Taijiquan, Baguazhang şi Xingyiquan.
Fiind un stil de luptă pur defensiv, Aikido nu organizează şi nu participă la competiţii. Există în schimb numeroase demonstraţii în care măiestria este dovedită cu ajutorul unui uke (atacator).

Jujutsu ("arta supleţei") este o artă marţială japoneză. Tehnicile utlizate in Jujutsu conţin în principal proiectări ale adversarului la podea, imobilizări, strangulări, şi, un mare număr de tehnici articulare. Varietatea mare de tehnici şi folosirea eficientă a biomecanicii corpului în acestea, fac din Jujutsu o metodă de autoapărare foarte eficientă.

Judo "calea blândeţii", este o artă marţială japoneză modernă (Gendai budō). În 1882, pornind de la principiile tradiţionalului jujutsu şi păstrând tehnicile de aruncare şi prize ale acestuia, profesorul Jigoro Kano şi-a format propriul său stil, care a devenit cunoscut sub denumirea de Kano-ryu, iar mai târziu s-a numit Kodokan Judo. Principiile sale se bazează pe folosirea supleţei în locul forţei brute, fiind eliminate loviturile şi unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări şi luxări.La începutul secolului trecut, pe măsură ce judoul a fost popularizat în Europa, şi-a pierdut treptat caracterul şi proprietăţile de artă marţială, transformându-se în sport. În 1964 judo a devenit probă olimpică.
Practicantul judoului se numeşte judoka. Echipamentul de judo, numit judogi, a fost introdus de către Kano în anul 1907, dar pentru grade folosea, în continuare, numai centuri albe şi negre.

Kung Fu (termen relativ nou, devenit popular de-abia în sec. 20), desemnează în general artele marţiale chinezeşti, care cuprind o multitudine de stiluri. Termenul mai precis "Shaolin Kung Fu" desemneaza sistemul de luptă al călugărilor din Templul Shaolin. Din Shaolin Kung Fu precum şi influenţe din alte stiluri s-a dezvoltat Karate pe insula Okinawa. Karate (= istoric văzut, un alt termen pentru Kempo]) descinde din Kung Fu.

Karate-dō este o artă marţială japoneză introdusă în Japonia (şi ulterior în lume) din Okinawa în 1922. În japoneză kara înseamnă gol, te înseamnă mână iar dō înseamnă cale, rezultatul fiind calea mâinii goale. În karate se utilizează lovituri cu mâinile şi picioarele, blocaje, secerări, prize, proiectări fiind un stil extern de luptă.
Originile karate-ului le constituie diferite stiluri de arte marţiale chinezeşti (kung-fu sau gong-fu, respectiv kem-po în pronunţare japoneză), "strămoşul" fiind pokkeck (aşa-numitul "box chinezesc" sau "box de templu"), respectiv shaolin quang-fa, practicat de călugarii templului shaolin. Derivate ale acestui sistem de luptă, mai ales aşa-numitele "stiluri sudice" (China sudică) au stat la rîndul lor la baza Okinawa-te, a artelor marţiale practicate pe insula Okinawa. Acestea s-au dezvoltat din importante influenţe repetate de-a lungul secolelor importate din China, dar şi din stiluri de luptă băştinaşe. Incă înaintea răspândirii sistemului de luptă Okinawa-te (ulterior kara-te) existau mai multe stiluri, care stau la baza "stilurilor tradiţionale" ale karate.
Întemeietorul karatedo-ului modern este considerat Gichin Funakoshi (1868-1957), fondatorul stilului Shotokan. După 1922, când a sosit în Japonia din Okinawa, Funakoshi a făcut cunoscut karate prin mai multe demonstraţii şi prelegeri. Pentru a creşte popularitatea stilului său de luptă (Okinawa-te), l-a denumit în japoneză "karate" (kara-te).
Există numeroase stiluri ("ryu"= şcoală în limba japoneză) de karate, diferite prin tehnicile de luptă şi principiile strategice pe care le folosesc. De exemplu,

Shotokan foloseşte atacuri lungi, din mişcare, punând accent pe viteză, mobilitate, supleţe, în timp ce în Goju-ryu se folosesc atacuri şi blocaje scurte, fără deplasare, accentul fiind pus pe forţă. Toate stilurile folosesc două exercţii de bază: kata (set de tehnici prestabilite mimând lupta cu adversari imaginari) şi kumite (lupta cu adversar real). În karate sportiv se organizează competiţii de kata şi de kumite.Locul în care se practică karate (sala de antrenament) se numeşte dojo. Termenul este folosit şi în cazul altor arte marţiale japoneze.
Practicantul de karate se numeşte karateka (kara-te ka). În funcţie de nivelul de pregătire,în urma unui examen, practicantului i se acordă grade. Gradele inferioare (descrescătoare, de la 10 la 1) se numesc kyu. Gradele superioare (crescătoare, de la 1 la 12) se numesc dan. Fiecărui grad îi corespunde o centură de o anumită culoare. Sistemul de culori poate fi diferit de la un stil la altul, dar culorile de bază sunt albă, galbenă, verde, albastră, maro (pentru kyu), neagră, pentru dan, cu un număr de trese transversale corespunzător gradului dan.
În ordine alfabetică:
Chito-ryu
Goju-ryu
Hon-Do-Ryu
Isshinryu
Kyokushin
San-Ki-Do (San=3, Ki=energie vitala, Do=cale)
Shaolin
Shito-ryu
Shotokan
Fudokan
Tameshiwari (Arta de a sparge)
Wado-ryu
World Oyama Karate

Qwan-Ki-Do (ortografiat şi sub formele Qwan Ki Do, Qwankido, Quan Khi Dao) este o artă marţială chino-vietnameză, predată de maestrul vietnamez Pham Xuan Tong. Acesta trăieşte şi predă actualmente în Franţa dar ţine foarte des stagii de pregătire în diverse părţi ale lumii, inclusiv România, unde vine aproape în fiecare an. Este căsătorit cu o franţuzoaică cu care are 3 copii.
A învăţat artele marţiale de la maestrul său chinez (de etnie Hakka) Chau Quan Ki, în onoarea şi amintirea căruia a denumit metoda (Quan Khi Dao), dar a studiat şi artele marţiale tradiţionale vietnameze împreună cu unchiul său. Este moştenitorul oficial al şcolii lui Chau Quan Ki iar şcoala înfiinţată de el îmbină toate cunoştinţele acumulate de maestrul Pham Xuan Tong prin practicarea stilurilor învăţate, prin experienţa acumulată în competiţii şi în războiul din Vietnam.
Stilul se dezvoltă şi se perfecţionează neîncetat.
Formele tehnice Tao Quyen sunt similare taolu-urilor chinezeşti, sau kata-urilor japoneze. Acestea sunt făcute în aşa fel încât forma întâi este în opoziţie cu forma a treia, a doua cu a patra. Spre exemplu, doi adversari pot purta o luptă "regizată", unul executând prima formă, iar celălalt a treia.Cuvantul Qwan-Ki-Do inseamna in romana:calea tuturor energiilor corporale

Shotokan este un stil de Karate introdus de maestrul Gichin Funakoshi (1868-1957). Foarte răspândit în lume, Shotokan se traduce prin "Şcoala lui Shoto", după porecla (Shoto) sub care era cunoscut maestrul Funakoshi, dar există şi alte interpretări cum ar fi "Şcoala bradului şi a valului", aici prin bradul mereu verde simbolizând veşnica tinereţe a concepţiilor şi neîncetata lor înnoire iar prin val, munca necurmată care trebuie depusă pentru a putea însuşi aceste principii, muncă asemenea valurilor care lovesc neîncetat ţărmul. Acest stil pune accentul pe poziţiile adânci şi lungi, pe tehnicile eficace în lupta de la distanţă şi pe dezvoltarea vitezei. Tehnicile de mâini şi cele de picior apar în proporţii egale.

READ MORE - ARTE MARTIALE

SPORTURI CALARE

Cursele de cai

Sunt una dintre întrecerile sportive cele mai vechi organizate de om. Pentru aceste întreceri se folosesc cai crescuţi şi selectaţi exclusiv pentru aceste curse. Rasele de cai utilizate mai frecvent sunt:
„Calul pur sânge eglez”
„Calul arab”
„Trăpaşul” o categorie de cai care cuprinde mai multe rase
Caii care participă la curse sunt supuşi unui examen riguros pentru a se stabili dacă sunt sănătoşi, rezistenţi, de rasă nobilă, alură, uşurinţa, iuţeala şi mobilitatea în alergare. Din vechime s-a practicat acest sport fiind o ocupaţie importantă în timpul liber a unor grupuri sociale bogate. In afară de cursele de întreceri se mai organizează şi vânători cu hăituirea vânatului călare, acţiune care în ultimul timp este tot mai criticată de iubitorii de animale. Cursele pot să fie cu obstacole, pe diferite distanţe şi pe categorii de cai. La aceste curse se pot face şi pariuri cu diferite criterii, care pot atinge sume considerabile.

Curse de cai cu sareta

 Sportul consta in conducerea in viteza a unui cal de rasa standard care trage o sareta usoara pe doua roti numita sulky. Cursele de cai cu sareta sunt de doua tipuri in functie de mersul calului: calul care merge in pas numit pacer, isi misca ambele picioare de aceeasi parte in acelasi timp,; calul care merge la trap, sau trapasul, paseste simultan cu piciorul stang din fata si drept din spate, iar mai apoi in acelasi timp cu piciorul drept din fata si stang din spate. Cursa de cai cu sareta este una dintre cele doua tipuri principale de curse de cai, cealalta presupune cursa calare in sa. Sareta sulky era ,la origine, o sareta usoara fara acoperis, cu patru roti trasa de un singur cal. Astazi ea este folosita, mai ales, in cursele de cai cu sarete si consta dintr-o osie in forma de U curbata in jurul scaunului ingust pe care se asaza vizitiul.

Sarituri artistice peste obstacole

In acest concurs calul si calaretul trebuie sa sara intr-o anumita limita de timp peste o serie de obstacole care au fost create pentru un anumit fel de intrecere. Concursul bazat pe simpla saritura peste obstacole este numit Puissance, in cadrul sau calul trebuie sa depaseasca o serie de obstacole pe trasee cu un grad de dificultate din ce in ce mai mare; limita de sarituri in cadrul competitiei Puissance este de patru

Polo calare

Doua echipe formate din cate patru jucatori calare incearca sa proiecteze o minge de lemn pe un teren cu iarba printre doi stalpi care marcheaza poarta ajutandu-se de niste ciocane cu manere lungi si flexibile. Originar din Asia centrala, polo a fost jucat mai intai in Persia (Iran) intre sec VI i. Hr. - sec I d. Hr.Jocul de polo a fost initial un joc de antrenament pentru unitatile de cavalerie care asigurau paza regelui, precum si pentru alte trupe de elita.

READ MORE - SPORTURI CALARE

SPORTURI DE IARNA

Snowboard

Snowboard-ul poate fi practicat de toti cei care sunt amatori de senzatii tari. Echipamentul pentru snowbord trebuie sa fie destul de lejer pentru a te misca in voie. Important este sa fii echipat cu casca si manusi de ski, cu ochelari de protectie si cu benzi pentru incheieturi. Placa de snowbord este echipamentul cheie al acestui sport de iarna. Picioarele trebuie legate de placa pentru a avea echilibrul de care ai nevoie. Inainte de a te aventura pe partie, incearca sa faci cativa pasi sa vezi daca te simti comod sau daca legaturile nu sunt prea stranse. In cazul amatorilor, parerea unui profesionist este extrem de folositoare mai ales in alegerea echipamentului necesar. Nu orice placa se potriveste cu dimensiunile piciorului tau. De aceea este important sa alegi o placa mai lata pentru a nu aluneca la viraje. Daca intampini dificultati in alegerea placii de snowbord, iti poti achizitiona o pereche de inaltatori, ideali pentru a te deplasa in liniste.

Ski-ul alpin

Ski-ul alpin este un sport de iarna complex care aduce multe probleme amatorilor sau celor care nu cunosc in detaliu elementele de baza ale acestui sport. Ski-ul alpin se practica in regiunile montane inalte, unde stratul de zapada permite practicarea in siguranta a unui astfel de sport. Fiind un sport de „inaltime mare”, numarul problemelor care pot aparea este destul de mare. Din acesta cauza este important sa practici ski-ul alpin in grup pentru a te asigura ca poti fi salvat in cazul unor probleme majore. Inainte de a te aventura in parcurgerea unor distante montane pe ski, asigura-te ca dispui de echipamentul adecvat (rucsac, sac de dormit, harta regiunii montane etc.) si ca ai toate cunostintele solide necesare practicarii acestui sport.

Saniusul

Este unul dintre sporturile de iarna preferate de copii. Sunt insa si adulti care adora saniusul pe partii mari cum sunt cele din zonele montane unde distractia atinge cote maxime datorita stratului de zapada mult mai mare. Saniusul este cel mai vechi sport de iarna care poate fi practicat oriunde unde exista zapada sau gheata. Pentru cei mici si acest sport de iarna poate aduce probleme. Tocmai de aceea este foarte important ca partiile pentru sanius sa fie cat mai line deoarece saltul brusc de pe sanie poate provoca accidente grave. Daca v-ati hotarat sa va petreceti vacanta de iarna la munte impreuna cu familia, incercati pe cat posibil sa va insotiti copiii indiferent de sportul pe care il practica.

Bobul

Este un sport de iarna practicat de echipe de 2-4 oameni intr-o cursa pe o partie sinusoida de gheata intr-un vehicul cu viteza de peste 130 km/h. Bobul se practica in 4 manse iar la start fiecare echipaj impinge bobul circa 50 de metri, apoi toti se urca in interior
Bobul este, de asemenea, un sport de iarna cu traditie mai ales in randul localnicilor din zonele montane. Practicat pe partiile de gheata, bobul presupune un risc mare pentru cei mici. In Romania, acest tip de sport nu se practica cu prea mult interes din cauza lipsei de partii amenajate in acest sens. Cei care il practica sunt profesionisti, obisnuiti cu traseele montane lungi si cu viteza mare. Acest tip de sport este indicat celor care iubesc adrenalina si care sunt profesionisti in condusul autovehiculelor de dimeniuni mici.

Tot pentru iubitorii de adrenalina, s-a dat startul kitingului, un sport inrudit cu ski-ul ce imbina puterea vantului cu alunecarea pe zapada. Acest tip de sport se practica pe zapada si mai toti iubitorii de sporturi de iarna il cunosc sub denumirea de snowkiting sau snowkite.

Ski fond Inainte sa fie un sport, schiul fond a reprezentat un mijloc de locomotie pentru oamenii care traiau in tarile din nordul Europei. Cele doua bucati de lemn legate de incaltaminte asigurau o deplasare mai usoara si rapida pe zapada. In 1564, armata suedeza echipata cu schiuri a cucerit orasul Dronthein, sosind înaintea norvegienilor care mergeau pe jos. Prima competitie oficiala a fost organizata la Tromso în 1843, iar in 1933, în nordul Suediei, Lars Tuorda a câstigat o proba de 220 km cu timpul de 22 de ore si 22 de minute, aceasta fiind prima cronometrare oficiala a schi fondului. Probele olimpice ale schi fondului presupun 5 distante de parcurs, diferite la masculin fata de cele de la feminin, si doua tehnici de alunecare pe zapada: clasic si liber. Stilul clasic este cel traditional, schiurile fiind tinute paralel, fara sa devieze de pe cele doua trasee prestabilite. În schimb, stilul liber lasa schiorilor posibilitatea de a-si alege miscarile si tipul deplasarii. Schi fondul este disciplina cu cel mai mare numar de probe din programul olimpic. Prima editie a Campionatului Mondial de schi fond a fost organizata în anul 1937. In proba de fond schiurile sunt mult mai subtiri decat in cea alpina, frecarea fiind mult mai mica. Se tine cont si de faptul ca schi fondul este practicat pe suprafete cât mai întinse, acolo unde pantele sunt destul de putine si deloc abrupte. Betele sunt mai înalte, astfel ca sportivul se poate ajuta mai mult de forta bratelor.

Săriturile cu schiurile

Sunt un sport olimpic care poate fi practicat doar de profesionişti, în caz contrar accidentele fiind iminente. Proba săriturii de la trambulină constă în coborârea pe schiuri a unei rampe şi are drept obiectiv aterizarea la o distanţă cât mai mare. În timpul săriturii, schiurile trebuie aşezate în formă de V, într-o poziţie cât mai simetrică, timp în care săritorii trebuie să-şi menţină o poziţie aerodinamică. Locul de origine al acestui sport este Norvegia, primul mare concurs având loc în această ţară în 1879. În competiţii, câştigătorul este desemnat cel care acumulează cel mai mare punctaj în urma a două manşe. Evoluţia fiecărui săritor este evaluată de 5 arbitri şi se bazează pe lungimea săriturii şi pe stilul zborului

Hochei

Termenul de hochei, cu origini medievale, este disputat de către francezi şi englezi. În Bretonia, hoquet însemnau bucăţile de lemn răsucite la capăt purtate de către ciobani. Similar, în Anglia, termenul de hook ar putea să fie strămoşul hocheiului de azi.
O rudimentară formă de hochei a fost atestat în secolul XVII în Olanda, unde un grup de oameni, pe patine, se jucau cu un mic disc pe canalele îngheţate. O altă teorie sugerează faptul că hocheiul îşi are originea pe continentul american, derivând din jocul similar al americanilor lacrosse. În sfârşit, cea mai acceptată teorie este aceea care arată dezvoltarea hocheiului pe gheaţă ca o variaţie a hocheiului pe iarbă.
Primele reguli cu privire la pucul de joc şi la numărul de jucători au fost introduse de un grup de studenţi ai unei universităţi din Montreal, în 1870. Tot în acestă perioadă, noul sport a devenit extrem de popular în Canada, trecând şi graniţa către Statele Unite, unde în 1903 s-a format şi prima ligă profesionistă de hochei. Liga Internaţionlă de Hochei s-a înfiinţat la Paris, în 1908. Astazi, ea se numeşte "International Ice Hockey Federation" (IIHF), cu sediul la Zurich.
Primul meci public de hochei este atestat la Montreal, în 1875, unde 2 echipe formate din câte 30 de jucători practicau acest sport pe un teren special amenajat. Peste 2 ani, numărul jucătorilor a fost redus de la 30 la 9. Popularitatea acestui sport în Canada a dus la crearea primei asociaţii de hochei amator, în 1885. Primele campionate au fost organizate în Europa în 1910, fiind câştigate de către Marea Britanie. Şapte ani mai târziu, în America, se creeaza "National Hockey League" (NHL), cu numai 6 echipe până în anul 1967. Ulterior, NHL a de venit cea mai prestigioasă ligă de hochei din lume.
Hocheiul masculin a devenit sport olimpic încă din 1920, de la Olimpiada de vară de la Anvers. Peste 4 ani, la Chamonix, a fost introdus în programul Jocurilor de iarnă. Primele 4 ediţii au fost clar dominate de către canadieni, însă, după război, sovieticii au început uşor să-şi impună autoritatea, până la începutul anilor '90. Ulterior, Suedia în 1994 şi Cehia în 1998 au câştigat aurul olimpic.
În 2002, la Salt Lake City, Canada a învins în finală SUA, într-unul din cele mai memorabile meciuri din istorie. Hocheiul feminin a debutat la olimpiade în 1998 la Nagano.

Schi stil liber
Acest sport de iarna combina schiul cu acrobatiile. Schiul stil liber contine trei competitii: acrobat, aerian si mogul.

Patinaj viteza

Cursele cu patine pe gheata au aparut in Olanda inca din sec XIII. Lama patinelor de patinaj viteza este mai lunga si mai subtire decat a celor folosite la hochei sau la patinaj artistic.Urma patinelor in cursele moderne depaseste rar 9 m si are de obicei o lungime de 5 sau 5m.

READ MORE - SPORTURI DE IARNA

SPORTURI EXTREME

Bungee-Jumping-ul este un sport extrem originar din Noua Zeelanda. Saritura cu coarda elastica sau bungee-jumping-ul a devenit una dintre cele mai populare activitati sportive. Popularitatea acestui sport sta in senzatiile tari si in emotiile puternice pe care le ofera. Cea mai veche forma de bungee-jumping este cea spatiala, adoptata ca metoda de salvare a astronautilor direct de pe orbita. In epoca moderna, acest tip de sport se practica pentru distractie, spectacol si amuzament.

Parasutismul este unul dintre cele mai vechi sporturi aeronautice extreme la nivel mondial. Parasutismul inseamna zborul cu parasuta de la o inaltime de peste 4000 de metri. Coborarea se face cu o viteza de peste 50-60 de metri pe secunda, motiv pentru care, cei care practica parasutismul trebuie sa cunoasca detalii tehnice. Pentru a practica un asemenea sport nu este nevoie doar de vointa si curaj, ci si de cursuri de parasutism care sa ajute practicantii in utilizarea corecta a parasutei atunci cand sunt in aer.

Practicarea mountain bike-ului ofera adeptilor de adrenalina senzatii unice, descoperirea unor trasee montane desavarsite, imbinarea senzatiei de frica cu cea de placere. Acest tip de sport poate fi practicat de aproape orice biciclist amator de senzational. Un alt avantaj al mountain bike-ul este faptul ca nu este nevoie de un echipament adecvat, ci doar de o bicicleta performanta rezistenta la traseele lungi.

Alpinismul este un sport montan spectaculos, dar adesea extrem de periculos in cazul in care relieful este abrupt sau climatul devine nefavorabil. Pentru practicarea unui astfel de sport este necesar un echipament adecvat si o experienta corespunzatoare. In cazul in care sunteti incepator, incercati sa va aventurati pe trasee mai putin abrupte, astfel incat sa evitati situatiile de risc.
Deltaplanismul este unul dintre sporturile extreme montane cele mai spectaculare, care nu poate fi practicat decat de cei cu experienta in tehnicile de utilizare ale deltaplanului. Desi periculos, acest sport reprezinta o metoda de relaxare, un mijloc placut de petrecere a timpului liber. Acest tip de sport se poate practica vara, in special deasupra partiilor de ski.

Ciclismul montan poate fi practicat, ca si mountain bike-ul, de toti cei care doresc sa descopere frumusetile muntilor. De obicei, ciclismul montan este practicat la altitudini mari, presupunand diverse riscuri, dar si necesitatea unui echipament vestimentar adaptat conditiilor climatice.

READ MORE - SPORTURI EXTREME

ALFABETUL SAU SCRIEREA

Caracterele chinezeşti reprezintă una din cele mai vechi forme de scriere şi sunt întrebuinţate de cea mai numeroasă populaţie din lume. Naşterea şi întrebuinţarea caracterelor chinezeşti au antrenat nu numai dezvoltarea culturii chineze, ci au produs şi o înrâurire profundă asupra evoluţiei civilizaţiei universale. In ediţia de azi a rubricii Cultura chineză, vă prezentăm izvorul şi evoluţia semnelor scrise chinezeşti.

Vechi de aproximativ 6.000 de ani, în ruinele vestigiilor Panpo din China s-au găsit deja primele semne gravate,ceva mai mult de 50. Aceste semne urmau anumite reguli şi principii, având trăsături caracteristice ale unei limbi scrise. Experţii sunt de părere că ele reprezintă mugurii limbii chineze scrise.

Dar constituirea primelor hieroglife chinezeşti s-a produs în dinastia Shang, secolul 16 înaintea erei noastre. Săpăturile arheologice atestă că în prima perioadă a dinastiei Shang, civilizaţia chinez atinsese deja un nivel destul de ridicat, marcat în principal prin apariţia scrierii pe carapace de broască ţestoasă şi pe oase de animale.

Semnele gravate pe carapace reprezintă o limbă străveche scrisă. Pentru că atunci încă nu se inventaseră hârtia, tuşul, pensula. Inainte de gravare, carapacele de broască ţestoasă sau oasele de animale trebuia să fie supuse prelucrării: curăţare de carne, tăiere, şlefuire. Pe urmă se gravau cu un cuţit semnele. Urma să fie trecute prin foc, când apăreau nişte fisuri, care reprezintă primele hieroglife chinezeşti.

In dinastia Shang, înainte de a trece la vreo acţiune sau a adopta o decizie, împăraţii făceau rugăciuni zeilor, cerând răspunsuri la întrebările puse. Deci, semnele fisurate reprezintă întrebările şi răspunsurile, numele celor care au pus întrebări, data şi altele. Aceste carapace şi oase gravate cu semne erau păstrate la curtea imperială ca arhive.

Până în momentul de faţă, au fost descoperite în total peste 160 de mii de frânturi de carapace de broască ţestoasă şi de oase, unele sunt intacte, altele sparte. Pe acestea au fost atestate şi documentate circa 3.000 de caractere, din care peste o mie au fost descifrate. Cu ajutorul lor se pot cunoaşte aspecte politice, economice şi culturale ale dinastiei Shang.

Semnele gravate pe carapace de broască ţestoasă şi pe oase de animale reprezintă o limbă scrisă coaptă şi sistematică, şi au constituit baza dezvoltării ulterioare a hieroglifelor chinezeşti, care au trecut ulterior prin procese de normare şi stabilizare treptată, căpătând formele de scriere Zhuai, Cao, Li, Kai. După apariţia formei Kai, caracterele chinezeşti s-au stabilizat, căpătând o formă pătrată, şi fiind bazate pe trăsăturile de bază: orizontală, verticală, descendentă, ascendent, punctă, curbă şi în forma de cârlig. Fiecare caracter cu mai puţine sau mai multe trăsături, are o structură echilibrată şi simetrică. De peste o mie de ani, forma Kai reprezintă semnele chinezeşti standard.

Hieroglifele chinezeşti reprezintă un sistem de limbă scrisă care exprimă sensul şi semnificaţia. Majoritatea lor au forme şi sunete. In total există în scrierea chineză circa 10.000 de caractere, dintre care cele mai uzate sunt în număr aproximativ de 3.000. Deci cu aceste 3.000 de semne se pot alcătui numeroase cuvinte şi diferite propoziţii.

Caracterele chinezeşti au exercitat o mare înrâurire asupra ţărilor vecine. Limbile scrise japoneză, vietnameză şi coreeană au fost create pe baza hieroglifelor chinezeşti. Chiar până în zilele noastre, în limba japoneză sunt păstrate peste 1.000 de semne chinezeşti.

A -ka; B-tu; C-mi; D -te; E -ku; F -lu; G -ji; H -ri; I -ki; J -zu; K-me; L-ta; M -rin; N -to; O -mo; P -no; Q -ke; R -shi; S -ari; T -chi; U -do; V -ru; W -mei; X-na; Y-fu; Z-zi

ALFABETUL MORSE

Inventatorul american Samuel Morse a creat acest alfabet – in care literele sunt reprezentate prin combinatii de semnale scurte si lungi – in jurul anului 1838. El a identificat literele cel mai des folosite si le-a asociat semnale scurte (pentru “e”, un singur punct); celor mai putin folosite (de exemplu “q”}, le-a asociat semnalele cele mai lungi.Alfabetul inventat de Morse a simplificat trimiterea de mesaje telegrafice, acesta putand fi scris sub forma de puncte si linii sau semnalizat cu lumini intermitente sau cu semnale radio. Apelul international de pericol, SOS – 3 puncte, 3 linii, 3 puncte – a fost introdus in 1912, la 40 de ani dupa moartea lui Morse. Expresia des folosita de acesta, Save Our Souls, salvati sufletele noastre, a aparut ceva mai tarziu.

SCRIEREA ARABA

Scrierea în alfabetul arab se face de la dreapta la stânga.

Alfabetul arab are douazeci si noua de litere [daca adaugam si consoana ocluziva, glotala, sonora hamza (lit. „pinten”), cunoscuta si sub numele de stop glotal], care noteaza consoanele si vocalele lungi. Spre deosebire de alfabetul latin, alfabetul arab nu cunoaste litere mari (majuscule) sau mici (minuscule) si nici litere specific de tipar ori specific de mâna, ci doar stiluri de scriere diferite. Totusi, datorita faptului ca literele se leaga între ele, de cele mai multe ori, acestea au forme diferite în functie de relatia lor cu celelalte litere din acelasi cuvânt (adica litera în pozitie initiala, mediala sau finala).

SCRIEREA CHIRILICA

Sfinţii Chiril şi Metodiu, din icoană, doi fraţi din Tesalonic, au fost trimişi de către împăratul bizantin Mihail al III-lea să propovăduiască creştinismul la slavi. Sfântul Chiril a alcătuit pentru aceştia un alfabet, potrivit pentru limba lor, care s-a numit glagolitic. Mai târziu, acest alfabet a suferit schimbări şi aşa s-a născut alfabetul chirilic, după numele creatorului său iniţial.

ALFABETUL RUSESC

Limba rusă aparţine grupului slav oriental al familiei de limbi indo-europene. Este vorbită de aproximativ 167 de milioane de oameni ca limbă maternă. Dintre aceştia 147 de milioane locuiesc în Rusia. Este limbă oficială a Federaţiei Ruse şi are statut oficial la ONU şi în alte organizaţii internaţionale.
Limba rusă se mai vorbeşte în Ucraina, Belarus, Moldova, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, etc.
Circa 6 % din cetăţenii UE vorbesc rusa într-o anumită măsură.Rusa este scrisă în alfabetul chirilic. Codul de limbă este ru respectiv rus

READ MORE - ALFABETUL SAU SCRIEREA

TIPARUL, INSTRUMENTE DE SCRIS

Istoria tiparului îşi are originile adânc implementate în istoria scrisului ca formă de manifestare a comunicării gândurilor, sentimentelor şi dorinţelor oamenilor din cele mai vechi timpuri. În zorii culturii omeneşti nodurile pe sfoară, beţigaşele sau pietrele de diverse forme şi dimensiuni exprimau într-o formă materială cuvântul.
După ce mult timp apreciaseră oralitatea, oamenii au descoperit arta vizuală de a reda cuvantul oral cu ajutorul figurii sau fiinţei la care se făcea referire. Primele dovezi de existenţă ale tiparului provin din templele şi palatele regilor din Sumer şi Babylonia din perioada 2291-2122 î.Chr. Ele constau din blocuri de tipar pe care se regăsesc texte scrise în simboluri cuneiforme. Aceste blocuri erau utilizate la tipărirea în clei. Dorinţa de a consemna stări de fapt sau credinţe, idei politice sau ştiinţifice separând, însă imaginea de complexul sonor a dus la dezvoltarea alfabetelor ca adevărate colecţii de semne independente care nu mai redau imaginea asociată obiectului sau stării, ci impun ca reprezentare a acestora combinaţii fie de litere, fie de ideograme sau pictograme.
Dezvoltarea tehnică şi ştiinţifică a comunităţilor umane a impus transmiterea cunostinţelor în forma scrisului alfabetic. Primii paşi i-au făcut rabinii, chinezii, călugării creştini sau budişti care copiau informaţiile scrise pentru a le transmite mai departe.
Primele tehnici de tipărit utilizau blocuri fixe de lemn cu care chinezii tipăreau scrierile budiste pe hârtie încâ din secolul VII d.Chr. Din aceea perioadă provin cele mai vechi scrieri din lume pe hârtie.
Un sul de hârtie cu înscrisuri religioase budhiste tipărit în 704-751, descoperit în 1966 se află în prezent la templul budhist Pulguk-sa din Kyongju, Korea. Alte pergamente tipărite cu înscrieri budhiste se află pe mici pagode de lemn în templul din Nara, Japonia. În secolul XI, în anul 1040, chinezii tipăreau deja cu carctere mişcătoare utilizând prese de tipar.
Cu toate acestea Johannes Gutenberg, candidat la titlul de “om al celui de al doilea mileniu creştin”, este creditat ca inventatorul presei de tipar. În anul 1450 Gutenberg s-a asociat cu bogătaşii Johann Fust şi Peter Schoffer pentru a pune la punct prima presă de tipar cu litere mobile din Europa. În anul 1454 Johannes Gutenberg a tipărit un calendar şi celebra Biblie cu 42 de linii pe pagina, lucrare realizată în 170 de exemplare.
Cu toate că Johannes Gutenberg nu a inventat tiparul, experimentele sale au făcut tipărirea mult mai practică. A folosit matriţe de nisip pentru a turna caracterele şi a introdus pentru prima dată în lumea vestică literele mobile.
După moartea sa la Mainz în 1468, timp de cinci secole literele mobile introduse de acesta au rămas neschimbate şi au pus în tipar mii de miliarde de cărţi.
Astăzi având ca exemplu pe cel mai celebru tipograf din toate timpurile, compania EUROINTER AXIS dezvoltă în continuare tiparul de calitate de la cel în coala, la cel in rolă sau modul continuu. Dorinţa de perfecţionare şi moştenirea spirituală în arta tiparului de la chinezi până la Johannes Gutenberg, ne obligă să fim demni urmaşi ai celor care au lăsat omenirii darul cuvântului reprodus în milioane de exemplare

INSTRUMENTE DE SCRIS În 1565, neamţul-elveţian Conrad Gesner a fabricat primul instrument de scris. Un grafit a fost introdus într-o bucată de lemn. Numele de grafit vine din greacă de la cuvântul raphein care inseamnă "a scrie". Grafitul (carbon negru) a început să fie folosit foarte mult după ce a fost descoperit un mare depozit de grafit în Anglia în 1564. Grafitul lasă un scris mai întunecat decât plumbul dar este atât de moale şi de fragil, încât trebuie introdus într-un suport de lemn. Aşa s-a născut creionul din lemn. În 1795 Nicholas Jacques Conte (un ofiţer francez în armata lui Napoleon) a inventat o metodă nouă de ardere a grafitului pisat amestecat cu un liant.

Tăria creionului depinde de cât lut păstrează grafitul (lutul este folosit ca liant). Mijlocul unui creion încă se mai numeşte "plumb", deşi el este făcut din grafit netoxic. Azi, fabricarea creioanelor încă are la bază principiul inventat de N. J. Conte.
Începând cu anul 3000 î.Chr. papirusul este folosit în Egipt ca primul suport de scris, înainte de folosirea hârtiei. Era confecţionat din fâşii de papirus presate. Membrana exterioară era desfacută în benzi verticale care se aşezau una lângã alta. Suprafaţa obţinută este acoperită cu un lichid gumat peste care se aşezau alte benzi orizontale. Dupã presare şi uscare se şlefuiau cu bucăţi de piatrã sau os.
Pergamentul a fost inventat în anii 197—156 î.Chr. Se pare ca acesta a apãrut ca urmare a rivalităţii comerciale şi culturale dintre faraonul Ptolemeu şi regele Pergam. Faraonul a întrerupt livrarea de papirus către regale Pergam determinându-i pe scribii acestuia să inventeze un nou suport pentru scris – pergamentul – confecţionat din piele de oaie, de capră, de viţel, de antilopă şi chiar de lup.
Hartia, asemănătoare cu cea de azi, a fost făcută pentru prima dată în anul 105 d.Chr. de un eunuc de la curtea împăratului Ho Ti în China. Se crede că la inceput s-a fabricat din textile nefolositoare şi apoi din coajă de dud şi alte plante din care se produceau ţesăturile. Hârtia s-a produs numai în China timp de 500 de ani. În anul 610 a fost introdusă în Japonia, iar în 750 în Asia Centrala. În Europa a fost adusă de Mood şi s-a produs prima data în anul 1150 în Spania, după care producerea ei s-a dezvoltat şi în restul Europei. În Europa, hârtia se obţinea din textile nefolositoare. Când a apărut tiparul, a crescut cererea de hârtie ăi s-a înregistrat o criză de textile, ceea ce a dus la găsirea altor materii prime pentru fabricarea hârtiei. În sec. XIX au început să fie folosite fibrele tulpinilor plantelor. În 1798 Nicholas-Louis Robert a făcut prima maşină de fabricare a hârtiei care producea doar o singură foaie de hârtie o dată. În timp, lemnul a devenit prima sursă de fibră în fabricarea hârtiei, iar fibrele textile încă se folosesc în fabricarea hârtiei tari. Chiar dacă hârtia este făcută acum de maşini, procesul de bază este acelaşi. Fibrele din plante sunt separate şi udate, apoi sunt filtrate într-un cuptor şi presate ca să dea afară cât mai multa apă. Apa rămasă se va evapora şi ea în timp ce fibrele sunt presate tot mai mult pentru ca hârtia să fie plată.
În urmă cu 5000 de ani scribii faraonilor foloseau pentru scriere cerneala neagră, fabricată din seu, gumă arabică şi praf de cărbune. Cerneala se păstra uscată sub forma de pastile. La 2500 î.Chr. este semnalată cerneala roşie obţinută din cinabru.
Toate acestea, papirus pergament şi hârtie, cerneala şi creion au fost precursorii la ceea ce urma să fie una din cele mai importante invenţii ale umanităţii şi anume tiparul.

READ MORE - TIPARUL, INSTRUMENTE DE SCRIS